A TRAI IN UNIVERSUL INFINIT

• CUVANT INAINTE
• LEGEA
• RELIGIILE EPOCILOR SCLAVAGISTE
• ADEVARUL
• IUBIREA
• JUDECATA
• ELIBERAREA
• UNIVERSUL UNFINIT

CUVANT INAINTE

Acest eseu nu este doar rezultatul unui efort spiritual speculativ ci rodul unor indelungate acumulari si eforturi de cautare a Adevarului prin trairi spirituale sincere. Sinceritate, sinceritate, sinceritate a fost cheia care mi-a deschis calea spre a intui pas cu pas Adevarul. Cât timp traiesti excesiv în lumea a ceea ce aparent stii, nu poti sa devii un receptor pe calea rezonantei spirituale. Starea de receptie obtinuta prin daruire sufleteasca sincera, traind plenar dictonul socratic “stiu ca nu stiu nimic”, este un mod de a trai bucuria unui alt fel de a cunoaste.
Autorul.
Virgil Beceru Copyright © 2006-2017
Nici un fragment din aceasta lucrare nu poate fi reprodus sau transmis, prin nici o metoda, fara permisiunea scrisa a autorului.

Capitolul I

LEGEA

“Cine nu va fi ca un copil, nu va vedea Împaratia lui Dumnezeu” [Luca: 18-17].

Miscându-se în sfera gândirii senzoriale si verbale, omul nu este constient de faptul ca tot ceea ce percepe cu simturile sale îi este în realitate necunoscut. A nu fi constienti de latura necunoscuta a tot ceea ce aparent cunoastem este o orbire spirituala echivalenta orbirii din planul senzorial. Traim într-adevar cu impresia ca, daca noi cunoastem numele a ceva, înseamna ca si cunoastem acel ceva. “Singura cunoastere adevarata consta în a sti ca nu stii nimic”, a spus filosoful antic grec Socrate. A sti ca nu stii, a întelege si a ramâne permanent constient de acest adevar, aceasta te pune în situatia de a stabili un anumit contact sufletesc si o anumita relatie cu necunoscutul care se afla peste tot în sfera cunoasterii senzoriale. A deveni tot mai constient de faptul ca nu-ti este cunoscuta si nu-ti apartine fiinta mai mult decât o stea de pe cer înseamna un mare pas înainte pe calea întelegerii ca fiinta ta nu este guvernata de propria vointa decât într-o mica masura, variabila în functie de nivelul de integrare cosmica.

În viata cotidiana lucram cu ceea ce aparent stim, dar adesea apar situatii de neprevazut, când nu stim ce sa mai credem si apare nevoia de a apela la un ajutor magic, la superstitii. Omul a observat din timpuri stravechi ca, printr-o credinta ferma, poate înclina balanta hazardului în favoarea sa în diverse situatii. Toate magiile si religiile au avut ca scop pregatirea psihica pentru întarirea credintei în reusita în situatii extreme. Încrederea induce calm, luciditate si conduce la succes, iar îndoiala induce teama, agitatie, tulburare si duce la esec. De altfel, si astazi oamenii apeleaza la rugaciuni, descântece, ritualuri, talismane, oracole, horoscoape, pentru a înclina balanta soartei în favoarea lor.

Ideea de infinit este improprie mentalului bazat pe cunoasterea prin senzatii si perceptii, pentru care totul pare finit. Mentalul senzorial concepe Universul ca fiind zamislit de un Creator care, asemeni unui mestesugar, dispune de creatia sa. Dar omul nu-si poate raspunde la întrebarea: “cine l-a creat pe Creator” si cu greu ar putea sa înteleaga ca Creatorul si creatia sunt inseparabile, formând o Unica Entitate. Apelând la Dumnezeu la fel cum apeleaza la oricare alta magie, omul îsi rezolva problemele existentei terestre. Este ingenioasa si poate fi si utila uneori aceasta solutie descoperita empiric, dar îl plaseaza pe om într-o falsa relatie cu sine si cu Universul.

Prin descoperirea adevarului ca Fiinta sa este infinita, ca Fiinta si Universul sunt reciproc integrate într-un Tot unitar si ca evolueaza pe baza unor Legi Universale, omul ar putea întelege cine este si ar stabili cu totul alte relatii cu sine si cu mediul ambiant. Credinta în forte imateriale care guverneaza Universul material a produs dihotomia suflet-trup, spirit-materie, Dumnezeu-Diavol. Prin gândirea naiva primitiva corpul fizic a fost desconsiderat ca fiind izvorul tuturor relelor, iar sufletul, considerat ca fiind nemuritor, supravietuind dezintegrarii corpului fizic, trecând prin reîncarnari succesive sau vietuind sub forme eterice si astrale, ducându-se la “Judecata de Apoi”, la “Rai”, la “Iad” etc. Credinta în preexistenta sufletului înainte de nasterea corpului fizic si în postexistenta lui dupa moarte, a aparut ca o urmare a faptului ca omul primitiv, prin gândirea sa iluzorie, “vede” cum corpul fizic efemer, moare, putrezeste si dispare, iar sufletul nemuritor, merge la “Rai” sau la “Iad” sau se reîncarneaza.

Sufletul si trupul sunt împreuna o singura Entitate cosmica. Nu exista Univers imaterial separat de Universul material, ele coexista doar în unitate. Sufletul, spiritul, eul exprima câmpul energetic si informational constient si subconstient al personalitatii fiecarui individ uman. Din momentul conceptiei subconstientul Fiintei si, de altfel, orice celula se afla într-un permanent schimb de informatie cu Universul. În Univers nu ramâne nimic necunoscut, nimic nu dispare, tot ceea ce este necesar este transmis atât celulei, cât si Fiintei Supreme printr-un proces feed-back de rezonanta cosmica. Universul este în evolutie eterna, haosul este urmat de o noua ordine, integrarea urmeaza dezintegrarii.

Omul descopera mereu legile si armoniile Universului. El a observat ca unei anumite actiuni îi urmeaza o anumita reactiune, unei anumite cauze îi urmeaza un anumit efect. Nici cauza si nici efectul nu tin de mila, mânia sau razbunarea Universului, ci sunt fenomene relativ cognoscibile si exprimabile prin limbaje stiintifice. Universul nu este nici bun nici rau, nu favorizeaza o celula sau alta ori un macro sau un microsistem, nu iarta si nu pedepseste. Legile Universului actioneaza armonios, egal, oportun.

Capitolul II

RELIGIILE EPOCILOR SCLAVAGISTE

“Nu va temeti de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curând de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda” [Matei: 1–28].

Antichitatea sclavagista a produs religii utile acelor epoci. Religia mozaica, conceputa si impusa de catre Moise, constând în credinta într-un Dumnezeu Unic, i-a unificat pe evreii dezbinati de credinta în idoli si i-a ajutat sa supravietuiasca sclaviei si nenumaratelor razboaie. Dumnezeul lui Moise, intolerant fata de zeitatile altor popoare, devine un Dumnezeu al terorii si atrocitatilor, participant ca si “coechipier” în razboaie de cotropire : “Nu este alt Dumnezeu afara de Mine, ma voi razbuna pe vrajmasii Mei, adapa-voi sagetile Mele cu sânge si sabia Mea se va satura de carnea si sângele celor ucisi si robiti” [Deuteronomul: 32-39,41,42]. El face juraminte si legaminte cu “poporul ales”, caruia îi promite ca-i va da în stapânire întreg Pamântul : “Cere de la Mine si-ti voi da neamurile mostenirea ta si stapânirea ta, marginile Pamântului” [Psalmii: 2-8] “. Aceasta religie a fost impusa de Moise prin violenta si genocid: “Sa-si încinga fiecare din voi sabia sa la sold si strabatând tabara de la o intrare la cealalta, înainte si înapoi, sa ucida fiecare pe fratele sau, pe prietenul sau si pe aproapele sau. În ziua aceea au cazut din popor ca la trei mii de oameni” [Iesirea: 32-27,28]. Asimilat Diavolului, Dumnezeul lui Moise a fost demascat ulterior de catre Isus : “Voi sunteti din tatal vostru Diavolul, el de la început a fost ucigas de oameni si nu a existat pentru adevar, pentru ca nu este Adevar în el; când vorbeste minciuna, vorbeste dintr-ale sale, caci este mincinos si tata al minciunii. Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati, pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu” [Ioan: 8-44,47]. Isus a dorit sa înlocuiasca acest “Dumnezeu” al terorii cu unul al iubirii, fapt pentru care a platit cu viata.

Dumnezeii religiei crestine si islamice sunt, în esenta, asemeni Dumnezeului lui Moise, care vor forma oameni intoleranti si razbunatori, practicând razboaie “sfinte”, asteptând dreptatea si razbunarea divina la “Judecata de Apoi”. Cu câteva secole în urma, Biserica crestina avea rolul de politie pentru disciplinarea si educarea prin constrângere si teroare a societatilor crestine. Spiritul laic era considerat diavolesc, iar oamenii care contraziceau învataturile bisericesti erau judecati, torturati si arsi pe rug. Crestinii sunt educati toata viata în spiritul autoculpabilizarii, sunt înfricosati cu mituri si apocalipse ale mâniei, pedepsei si razbunarii, cu scopul ascuns de a pregati mental viitorii sclavi. Prin mostenirea “pacatului stramosesc”, copiii lor sunt culpabilizati din nastere, iar botezul semnifica absolvirea de vina de a se fi nascut “pacatosi”.

Orice Dumnezeu bazat pe teroare creeaza oameni cu psihologie de sclav. Calugarii îndoctrinati în mânastiri, închisi într-un labirint spiritual halucinogen, traiesc în “raiul” unor azile comunitare. Fericirea sclavului eliberat de “grija lumeasca” ramâne doar aceea de a cersi , a lauda si a se bucura de mila stapânului. Omul devine inapt sa-si asume cu demnitate lupta, viata, evolutia si nu poate trai sentimente normale de fraternizare cu mediul ambiant, fiind ratacit într-o lume ostila, în care “Cel de Sus” intervine dupa bunul plac : “Eu omor si înviez, nimeni nu poate scapa din mâna Mea” [Deuteronomul: 32-29].

Credinta în zeitati coexista cu credinta în puterea banilor, armelor, vicleniei, terorii etc. În lumea religioasa, Dumnezeu exista si “functioneaza” datorita fortelor extraordinare ale sugestiei si autosugestiei. La ateu, Dumnezeu nu “functioneaza”, deci nu exista. Experientele prin hipnoza confirma puterea uriasa a mentalului uman activat prin sugestie si autosugestie.

Toate evenimentele vietii omului zis credincios au devenit prilej de ritualuri, si de alte servicii cu caracter magic-religios, de care a devenit dependent. Fara ritualuri, fara preoti si biserica, amenintat cu pedepse si mituri apocaliptice de groaza el este coplesit de spaima în fata vietii si a mortii. De mii de ani miturile i-au stapânit sufletul. Oamenii trebuie sa înteleaga scopul pentru care au fost create, la timpul lor, aceste religii populate de Dumnezei care se mânie, blestema, ameninta, judeca si pedepsesc.

Capitolul III

ADEVARUL

“Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii” [Ioan: 8-12].

Acum 2000 de ani Omul Isus a descoperit si transmis semenilor sai Adevarul despre om si conditia sa existentiala pe Pamânt. Doctrina lui Isus este o stiinta, nu o religie. Adevarul trebuie înteles, însusit, practicat, nu crezut.

Isus a spus : “Eu sunt în Tatal, Tatal este în mine, si noi Una suntem” [Ioan: 10-30, 14-10]. Aceste cuvinte exprima urmatorul adevar fundamental despre om si Univers: Fiinta este o parte din Univers, Fiinta si Universul sunt reciproc integrate într-o Unitate vie si eterna. Redescoperind acest adevar, omul poate întelege adevarata sa identitate. Inaltati la calitatea de “Fii”, suntem integrati, facem parte acum din fiinta “Tatalui” si acum “El” face parte din noi. A întelege ca suntem Fii ai Universului este prima treapta, numita de Isus ” Calea “: “Eu sunt Calea Adevarul si Viata”, [Ioan: 14-6]. Fiii oamenilor care nu cunosteau Adevarul erau considerati ca si morti: “Lasa mortii sa-si îngroape mortii” [Luca: 9-60 ]. Întelegerea, adoptarea si practicarea Adevarului s-au numit “Nastere din nou” a sufletului, nu a trupului: “Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, Duh este” [Ioan: 3-6] . Dobândirea calitatii de “Fiu” si descoperirea “Tatalui” semnifica “Învierea”: “Mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia” [Ioan: 5-25]. Isus aseaza omul într-un nou raport cu Universul, acela de Tata-Fiu: “Si celor care l-au primit si au crezut în el, le-a dat putere sa se faca Fii ai lui Dumnezeu” [Ioan: 1-12].

Raportul Tata-Fiu va crea o noua relatie între om si Univers, bazata pe sentimente de iubire si comuniune, sentimente care elimina vechea relatie dintre stapân si sclav : “Iar robul nu ramâne în casa în veac; Fiul însa ramâne în veac” [Ioan: 8-35]. Fiul datoreaza tatalui asumarea demnitatii si responsabilitatii de fiu, iar sclavul datoreaza stapânului supunere si teama. “Învierea” si “Nasterea din nou” se face “din apa si din duh”, adica prin post si rugaciune (meditatie). Noul mod de a trai si a gândi a celui ” înviat ” s-a numit “Imparatia cerurilor”.

Cuvântul nu reprezinta nimic în sine, daca nu îsi gaseste manifestare în fiinta omului: “Care nu din sânge, nici din pofta trupeasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut si Cuvântul s-a facut trup” [Ioan : 1-13]. Prin ” întrupare ” în întreaga Fiinta, cuvântul devine viu întocmai ca si samânta unei plante, care cade într-un pamânt bun. Cuvântul scris sau rostit este o treapta, o cale, un mijloc care trebuie depasit, nu fetisizat si transformat în dogma. Scrierea, rostirea cuvântului nu înseamna trairea lui. Cuvântul scris sau rostit este valul de la suprafata oceanului trairii. Cuvântul trait va naste noi forme, întocmai ca o planta care rodeste prin semintele ei: “Cel ce seamana samânta cea buna este Fiul Omului, iar samânta semanata în pamânt bun este cel care aude cuvântul si-l întelege, deci care aduce rod si face: unul o suta, altul saizeci, altul treizeci” [Matei: 13-23,37]. Cuvântul Adevarului este ca si grauntele de mustar “pe care, luându-l, omul l-a semanat în tarina sa, si care este mai mic decât toate semintele dar când a crescut este mai mare decât toate legumele si se face pom, încât vin pasarile cerului si salasluiesc în ramurile lui” [Matei: 13-31,32], este asemeni aluatului “pe care, luându-l o femeie l-a ascuns în trei masuri de faina, pâna s-a dospit toata” [Matei: 13-33]. Pentru oamenii care primeau cuvântul sau, Isus se considera ca o pâine spirituala si ca o apa vie: “Eu sunt pâinea vietii care se frânge pentru voi, iar cel care va bea din apa pe care o voi da Eu nu va mai înseta în veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apa vie; trupul meu este adevarata mâncare si sângele meu adevarata bautura” [Ioan: 6-55].

“Fiul”, prin “întruparea Duhului Adevarului”, se va naste din nou, va descoperi ca acum si dintotdeauna Fiinta sa face parte din “Tatal”, ca este “Fiu”, nu sclav. Fiul renascut este redefinit ca om, el va capata o alta demnitate. El este “Fiu trimis” al Universului-“Tatal”, el elibereaza sufletele ratacite în infernul erorii si restabileste legatura primordiala dintre om si Univers.

Capitolul IV

IUBIREA

” Prima si cea mai mare porunca este sa iubesti pe Tatal din tot sufletul, din tot cugetul si din toata puterea, iar a doua: Sa iubesti aproapele ca pe tine însuti” [Matei: 22-37, 39] .

În doar trei cuvinte: “Iubeste dusmanii tai” [Matei: 5-44], Isus a trimis în neant lupta cu “dusmanul”, cu “Diavolul”, lupta dintre “Bine” si “Rau”. Iubirea lui Isus nu este o replica ostentativa adresata “Raului”, ci un alt mod de a lupta. Un exercitiu de automodelare care semnifica vindecarea sufleteasca de maladia intolerantei. Cultivând neîncetat iubirea catre “Tatal”, este eliminata din suflet ura, teama, dispretul fata de “aproapele”, ca si fata de “Diavol”. Iubirea aceasta cristica nu este raspunsul dat “dusmanului” cu scopul de a-l îmbuna, ironiza, reeduca sau pedepsi. Ea are ca scop doar protejarea propriului suflet, care trebuie aparat de decadere. Potrivit învataturii lui Isus, sentimentele de ura si dispret, cu toate nuantele, sub orice forme si în orice împrejurari, trebuie eliminate din suflet chiar si cu pretul vietii.

Cine îl uraste si se lupta pentru a-l distruge pe “Diavol”, îl slujeste pe “Diavol”, se contamineaza de ura si devine “Diavol”. “Binele” care dispretuieste, care uraste nu mai exista, el se transforma în “Rau”. ” Daca-ti cere cineva haina, da-i si camasa, daca te obliga sa mergi o mila de loc, sa mergi doua, daca-ti da o palma , întoarce-i si celalalt obraz” [Matei: 5-39, 41] sunt cuvinte imposibil de înteles si de acceptat de un spirit care nu-si pune aceste probleme . Orice act denigrator manifestat fata de orice si oricine este distructiv si în cele din urma autodistructiv. Injuria pe care o adresam, de pilda, unei pietre de care ne-am lovit din neatentie va activa în mod reflex mânia ori de câte ori vom întâlni ulterior ceva similar. Intoleranta pastorului manifestata prin violenta verbala si fizica fata de turma de vite se extinde în întreaga lui viata, în relatiile sale familiale si sociale. Când a spus: “Cine scoate sabia, de sabie va pieri” [Matei: 26-52], Isus s-a referit la pieirea sufleteasca a celui care “scoate sabia” prin cuvânt, gest, atitudine, fapta.

În Biblie, în prima Carte a lui Moise, aflam cum s-a produs la om fatala contaminare cu “Bine” si “Rau”, dupa ce “Eva”, înselata de “Diavol”, a savarsit “pacatul” neascultarii originare, luând fructe din pomul cunoasterii “Binelui” si “Raului”. Adam si Eva cunosteau de fapt “Binele” si “Raul” mai înainte de a fi consumat “fructul oprit”. Numai în acest fel ei au putut întelege “Binele” de a îndeplini porunca si “Raul” de a fi pedepsiti cu moartea, atunci când Dumnezeu le-a spus: “din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua când vei mânca din el, vei muri negresit” [Facerea: 2-16]. Deschiderea “ochilor”, când “Adam” si “Eva” au “vazut” ca sunt goi, semnifica aparitia limbajului, memoriei si gândirii, fenomene care au avut loc în milioane de ani de evolutie a nenumarate generatii de “Adami” si “Eve”.

În decursul evolutiei, reactiile organice de repulsie fata de ceva neplacut au devenit reactii psihice manifestate prin sentimente de oroare fata de “Rau”. Dualitatea antagonica “Bine”-“Rau” este un produs al mentalului senzorial îmbolnavit de sentimente negative. Omul a extins aceasta dualitate distructiva inventând un spirit al “Binelui”, Dumnezeu, si un spirit al “Raului”, Diavolul.

Hipertrofierea mentalului intolerant l-a îndepartat pe om de conditia sa initiala, “paradisiaca”. În mentalul mediului infinit nu exista dualitatea “Bine”-“Rau”, exista stadii diferite de evolutie si forme diferite de organizare, iar respingerea a ceva daunator nu semnifica un “Rau” demn de dispret. “Adam” si “Eva” s-au contaminat de spiritul intolerant al Dumnezeului lui Moise, care ameninta, se înfurie, blestema, condamna si pedepseste “Raul”.

Omul poate sa-si recâstige “nemurirea” si conditia sa “paradisiaca” realizând pe un plan superior “împacarea” cu “Tatal”, eliberându-se de dualitatea antagonica “Bine-Rau”. Universul-“Tatal” nu este nici bun nici rau, El este. În Universul Infinit nu exista sentimente de dispret fata de ceva, exista Legi si bucuria exuberanta a Unitatii si Armoniei Universale. Frica trebuie înlocuita prin iubire si omul devenit “Fiu” va dobândi respectul fata de sine si fata de Tot. Iubirea catre “Tatal” este efortul sufletesc de daruire catre Tot si bucuria de a fi împreuna, “uitând” de stiinta si dorintele mentalului senzorial, traind plenar dictonul socratic “Stiu ca nu stiu nimic”.

Adevăratul Fiu va neutraliza furia celui care îl agresează, practicând iertarea şi iubirea către “Tatăl” “din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea”, asumându-şi cu curaj şi demnitate calitatea de Fiu. Cel ce practică sentimente distructive îşi taie orice posibilitate de acces la unitatea universală şi îşi hotărăşte singur condamnarea la starea de izolare, înstrăinare şi dezintegrare. Orice relaţie de toleranţă-pace-iertare-iubire-ataşament faţă de cineva-ceva din planul senzorial cade în unilateral, este nestatornică, discontinuă şi în cele din urmă ipocrită şi vicioasă, dacă nu derivă din efortul de iertare-toleranţă-iubire faţă de planul extrasenzorial, Universul Infinit-“Tatăl”. Numai practicând iubirea şi iertarea faţă de Tot vom putea dobândi îngăduinţa faţă de orice fiinţă sau lucru din planul senzorial, “aproapele”.

Un om devotat necondiţionat iubirii pentru Tot trăieşte bucuria continuă a îmbrăţişării infinite.

“Împărăţia lui Dumnezeu este în inima omului” [Luca: 17-21].

Capitolul V

JUDECATA

În doar trei ani, cât i s-a permis să trăiască în calitate de Învăţător, Isus a încercat să dăruiască poporului evreu o Doctrină a Adevărului, prin care să se redefinească fiinţa omului şi să se înlocuiască Dumnezeul-Stăpân cu noul Dumnezeu-Tatăl:

“Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” [Ioan: 12-31].

Biserica iudaică l-a considerat un pericol pentru vechea credinţă mozaică şi l-a suprimat cu cruzime, iar trupul i-a fost răpit şi ascuns. Au urmat aproape o sută de ani de prigoană asupra primilor creştini, care s-au răspândit în Imperiul Roman. Printre cei mai cruzi prigonitori se afla şi teologul iudeu Saul din Tars. Din prigonitor, acesta devine peste noapte un “trimis al lui Hristos”, ducând la îndeplinire un plan de distrugere şi falsificare a Doctrinei lui Isus, prin diversiune şi mistificare. Isus a fost suprimat de preoţii evrei şi asasinat spiritual de către Saul.

Devenit cetăţean roman, luându-şi numele de Paul, Saul răspândeşte în Imperiul Roman noua religie bazată pe falsificarea adevărului despre Doctrina, viaţa şi moartea lui Isus. Potrivit acestei doctrine Isus a fost conceput şi trimis pe Pămant pentru a răscumpăra prin moartea sa “păcatul originar” al lui Adam şi al Evei. Doctrina lui Saul a fost concepută special pentru “neamuri” (neevrei) cu scopul de a destabiliza Imperiul Roman. Un alt scop important era şi acela de a apăra Biserica iudaică de o posibilă reformă religioasă pe care Isus ar fi realizat-o, dacă nu ar fi fost ucis.

Doctrina lui Isus a fost mistificată şi vulgarizată. Isus a fost zeificat şi transformat într-o unealtă a Bisericii, o altă sperietoare alături de zeitatea crudă şi intolerantă a Vechiului Testament. Relaţia de parteneriat şi comuniune dintre Zeul-Tată şi Omul-Fiu, postulată de Isus, a fost înlocuită de vechea relaţie de supunere, constrângere şi teroare dintre un Zeu “Creator-Atotputernic” şi creatura sa: omul-sclav. Conceptul de Fiu spiritual a fost înlocuit cu acela de “Unic” Fiu, născut din împreunarea Zeului cu o femeie. Învierea şi înălţarea spirituală a fost înlocuită cu învierea şi înalţarea trupească.

Împaratul Constantin s-a folosit de noua religie pentru a-şi înlătura rivalii şi pentru a pune mâna pe putere. Secole de-a rândul întreaga lume creştină a fost contaminată epidemic de falsa doctrină, abil concepută şi răspândită de către Saul. Toate sectele şi cultele zise creştine care au apărut ulterior, având ca îndreptar diversiunea lui Saul, conţin aceeaşi farsă spirituală cu măşti diferite. Negociind prin daruri şi laude rituale, implorând mila unui zeu despotic omul simplu sau cultivat acceptă inconştient injustiţia şi corupţia.

Religia impropriu denumită Creştină este în realitate anticristică. După modelul Egiptului antic, Moise şi clerul iudaic au folosit ca metodă de educare şi conducere socială autoritatea forţei exercitată de sus în jos prin “Zeul infailibil şi trimişii săi”. Metoda constrângerii este utilizată şi astăzi în toate formele de educaţie laică şi religioasă. Este o metodă primitivă care degradează grav fiinţa spirituală tăindu-i accesul la autoeducaţie şi autoguvernare.

Numai o democraţie bazată pe educarea prin metoda convingerii şi pe autoritatea Legii, eliminându-se orice formă de constrângere în educaţia copiilor, stimulându-se autocontrolul şi autoeducaţia va crea omul noii civilizaţii spre care năzuia Isus.

“Voi sunteţi din tatăl vostru Diavolul şi faceţi faptele tatălui vostru; el nu a existat pentru adevăr, pentru că nu este Adevăr în el; când vorbeşte minciuna, vorbeşte dintr-ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii. [Ioan: 8-41,42,44,47].

Ultimul război al Planetei Albastre va fi unul spiritual.

El va avea loc în sufletul Omului.

Capitolul VI

ELIBERAREA

“Atunci veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” [Ioan: 8-32].

Trupul este un templu divin consubstanţial cu Fiinţa Infinită. Sufletul poate “muri”, trăind în viciu-eroare-sclavie sau poate “învia”, trăind în libertate-demnitate-Adevăr.

Eliberarea sufletului din “Iadul” viciului şi ignoranţei şi vieţuirea lui în “Rai” nu este posibilă decât prin înţelegerea şi asumarea Adevărului că suntem Fii demni, nu sclavi umili, şi că Acum, într-un etern prezent, trăim ca parte integrantă din Fiinţa Supremă, Universul Infinit-“Tatăl”.

Renasterea spirituală a Fiului “născut din nou” va determina purificarea sa sufletească; el va elimina din suflet “păcatul”(viciul) şi din minte “neghina”(eroarea) semănate de “Diavol”: “La vremea secerişului veţi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunaţi-l” [Matei: 13-30].

Comorile spirituale vor fi cu mult mai de preţ decât cele pământeşti: “Nu vă faceţi comori pe pământ, faceţi-vă comori în cer, pentru că unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră” [Matei: 6-19,21]. Un om sărac material, dar bogat şi curat spiritual (“cu Duhul”) are mai multe şanse la automodelare şi integrare pe calea salvării sufleteşti: “Fericiţi cu Duhul, cei săraci” [Matei: 5-3], decât un om sărac “cu Duhul”, viciat şi bogat material (cei bogaţi sunt fericiţi cu trupul). Cu greu un om viciat şi bogat ar putea ajunge bogat şi fericit “cu Duhul” pentru a vedea “Împărăţia lui Dumnezeu”: “Adevărat vă zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Mai uşor intră cămila prin urechile acului decât bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu” [Matei: 19-23,24].

Scopul cunoaşterii Adevărului şi cultivării iubirii şi iertării faţă de Tot este, “naşterea din nou”, “învierea” şi “înălţarea” sufletului din sclavia erorii, viciului şi ignoranţei.

Iadul, Raiul nu exprimă decât universul mental trăit de om Aici şi Acum.

Capitolul VII

UNIVERSUL INFINIT

“Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” [Ioan: 9-39].

“Îţi mulţumesc, Tată, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit copiilor”[Luca: 10-21].

În esenţă, omul actual laic şi religios trăieşte în acelaşi Infern ca şi omul arhaic. Revoluţia tehnică produsă în ultimul secol îl ajută să-şi procure mai uşor unele bunuri materiale, dar nu-l ajută cu nimic pentru a ieşi din maladiile mentale şi sufleteşti. Atât omul laic, cât şi omul religios nu-şi dau seama de adevăratul loc pe care trebuie să-l ocupe în Univers.

Îndrumătorii spirituali ai tuturor religiilor, neştiind sau prefăcându-se că nu ştiu ale cui unelte sunt, se complac în egoismul, meschinăria şi ipocrizia care li se vede nu rareori pe chip. “Dumnezeul” lor nu le îngăduie nicicum să iasă din mentalitatea de sclav, înfricoşat de miturile născocite de minţi primitive. De la Moise s-a păstrat tradiţia că “Atotstăpânitorul” poate fi contactat numai prin “aleşi”, prin ritualuri magice, preoţi şi magicieni. Rătăcit în însingurare şi suferinţă, mereu nemulţumit de ceea ce are şi de cât are, omul este complet străin de fericirea Unităţii în Totul Infinit.

Pentru toţi credincioşii, indiferent de religie, mântuirea nu înseamnă decât mila unui Dumnezeu care le iartă interminabilele lor “păcate”. Mii de ani de viaţă în eroare nu au adus nimic pe tărâm religios, în afară de noi mituri şi noi întâmplări “miraculoase”. Când va înţelege cine este, omul îşi va putea schimba complet mentalitatea şi va putea stabili alte relaţii cu sine şi cu mediul cosmic. Stabilirea corectă sau incorectă a acestei relaţii creează, după cum am arătat, “Infernul” sau “Paradisul” în care omul va vieţui. În relaţia cu “Tatăl” Infinit, a fi fericit este o obligaţie, o treaptă, un mijloc, nu o urmare, o recompensă, un scop. Nefericirea, nemulţumirea, teama, mânia sunt maladii psihice care se asociază inevitabil cu planul de jos al trăirilor autodistructive, prin care pierzând calitate de Fii devenim sclavi.

Doctrina lui Isus este naşterea din nou, învierea şi înălţarea sufletească la calitatea de Fiu, trimis al Universului. Falsificarea acestei doctrine este opera religiei zise creştine, care a ţinut omenirea în eroare şi teroare timp de 2000 de ani. Fiinţa Infinită ne cheamă pentru cultivarea Iubirii fără margini ca exerciţiu spiritual. Cine se va pătrunde de sensul adevărat al Iubirii, Iertării şi Respectului faţă de Tot, ca mod de viaţă, va obţine Pacea, se va elibera de ură, teamă şi intoleranţă şi va dobândi puterea de a ierta şi a iubi “aproapele”. Sinceritatea totală, respectul, devoţiunea sunt sentimente pe care trebuie să le descoperim. Teama faţă de un Stăpân mânios, gelos, răzbunător, teama de moarte şi întregul arsenal de mituri vor rămâne în urmă ca un vis naiv născocit de omul preistoric.

Trebuie să ne asumăm cu calm şi seninătate această realitate a celor două lumi în care existăm: lumea senzorială, aparent finită, şi lumea extrasenzorială a Universului Infinit. Nu are sens ca Universul să fie conjurat să-şi schimbe traiectoria sau programul Legilor sale. Nu “Tatăl” trebuie rugat să îndeplinească dorinţe ale omului, ci omul trebuie să înveţe să-şi asume cu curaj evoluţia cosmică. Curajul de a ne asuma datul, înţelegând şi acceptând cu bucurie viaţa şi moartea ca fenomene ale evoluţiei, ne va reda demnitatea de Fii ai Universului. În acest fel, ne putem redefini ca fiinţă, regăsindu-ne locul în care suntem dintotdeauna în Univers.

Trăim în lumina unui adevăr evident, acela că descindem din Universul Infinit, că Fiinţa noastră este infinită, că împreună cu întreg Universul suntem o Unitate în evoluţie eternă, că întregul Univers se reflectă în noi şi noi în el, că orice celulă din fiinţa noastră este guvernată de aceleaşi Legi ale Evoluţiei Universale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Security Code * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

error: Content is protected !!